“Era noapte și ajunsesem acasă. Parcasem, dar nu coboram din mașină. Stăteam de 20 de minute și urlam cu muci și cu capul lovit ritmic de volan: «Și dacă schimb toate astea, ce rămâne? Nimic? În ce mă transform?» Întrebările astea se împreunau pervers cu imaginea neagră cu contur care prinsese viață sub ochii mei: nu mai era o poartă în fața mașinii, era o beznă care se lingea pe bot de nerăbdare să mă înghită în hăul ei pâclos. Am bocit așa, cu ochii înfipți în cioturi din mine până când am obosit. Practic, am bocit până am uitat de ce bocesc. Probabil că mi se terminaseră și mucii. Am bocit până când am adormit. În parcare. M-am trezit fără 5 ore și 3 kile. La urma urmelor, de ce se întâmplase ceea ce tocmai se întâmplase? Că mă temeam? Că n-am timp pentru toate, că nu-s un om suficient de bun, iar că n-am timp, apoi că greșesc??? Yeap, fix de-aia!”

 

Chiar dacă nu ți se întâmplă clachezi într-o noapte în parcare, când începi să înțelegi de ce te simți cum te simți, cum poate să fie rău pe dinăuntru când pe dinafară totu-i bine, probabil că din când în când dai târcoale senzației.

 

Pentru că…  ghici, ce? Chiar n-ai timp mereu, chiar greșești uneori, chiar nu există o definiție absolută a “Bunului” și “Bunătății”, deci exclus să te potrivești vreodată în ea (de fapt, de-aici vine și perfidia). Dar presiunea e să ai timp, să nu greșești, să fii mereu disponibil, să fii bun în sensul ăla absolut și, de fapt, inexistent), să “toate cele” există. Presiunea există și n-ai cum să n-o simți. Dacă ai avut ghinion, ai crescut cu ea și acasă, nu numai la școală. Apoi, la primul job, la al doilea și la toate celelalte. Și în familia pe care ți-ai construit-o mai apoi cu băiatul ăla de-l iubești sau cu fata aia minunată.

 

Pe nesimțitelea, ne pomenim pe banca acuzaților la procesul din capul nostru în care s-au adunat toate dovezile că “n-am făcut ceva cum trebuie” și, gata, vine condamnarea. Asta dacă nu găsești un terapeut bun care te ajută să nu te mai schingiuiești ca nebunul pe dinăuntru, în vreme ce te hlizești pe-afară.  Sau dacă nu tragi din când în când aer în piept să se mai ducă naibilor din presiune. Că, oricum, dacă n-ai timp de-adevăratelea și stai cu ochii pe ceas, o să crăpi.

La ce bun să-ți dai timp? Sunt, cu siguranță, un catralion de motive, dar hai să vorbim despre, să zicem, 3.

1. Dacă tragi aer în piept, nu-ți crapă capul

Serios, respiri adânc și te relaxezi. Oxigenul pe săturatelea face o magie în noi, că activează sistemul nervos parasimpatic responsabil mai ales de conservarea energiei. Deși nu pricep deloc de ce ăla cu injecție de adrenalină și epinefrină, ăla responsabilul de “fight or flight” se cheamă “simpatic”.

2. Cafeaua are gust mai bun. Sau ceaiul. Sau ce-ți place ție dimineața

Poate părea o tâmpenie motivațională fără margini. Dacă te uiți așa la chestia asta, probabil că și devine tâmpenie motivațională fără margini. Dar, în sfânta ei simplitate, e o treabă tulburător de simplă: 5, 10 minute de tihnă și… nimic în plus dimineața nu fac nici Pământul să se crăcească sub picioare, nici Cerurile să se despice apocaliptic, nici ultimii nagâți de pe Planetă să moară. Pur și simplu, mai respiri un pic înainte să o ia ziua razna.

3. Când îți dai timp, s-ar putea să capeți timp

Trăim într-o obsesie a lui “N-am timp să le fac pe toate pe care trebuie să le fac!”. Ceea ce e, probabil, foarte adevărat. Repeziciunea cu care ni se pot întâmpla unele lucruri și ni se pot anunța altele  ne aruncă într-o capcană drăcească: pentru că n-ai cum să faci tot ce se poate ivi de făcut într-o zi, ești halit. Eșec sigur, angoasă și mai sigură. Acum, unii mai pretențioși ar invoca nevoia de prioritizare. Ca să nu ne formalizăm, zicem simplu: tai de pe listă. Ce nu crapă, ce nu moare poa’ să stea în așteptare.

 

La naiba, omenirea e culmea: exact în momentul în care – așa, în medie – chiar nu trebuie să se mai streseze pentru grija ei principală care e hrana întru supraviețuire, intră sub presiune mai mare decât era pe vremea când oamenii jurau c-au văzut balauri care le fură vânatul. La naiba, la ce e bună speranța de viață lungită dacă ne scurtăm speranțele până la dimensiuni la care le-ar căuta și vulturii cu lupa?