Era 1990 și eram într-a 11-a. Nu numai că mi se schimba etapa mea de viață personală (la 18 ani ești pe ditai răspântia), dar tocmai se schimba cu trosnituri, pocnituri și artificii toată lumea din jurul meu. Iar când se schimbă lumea în jurul tău în felul în care se schimba atunci, totul în jur e un amestec de entuziasm, derută și uneori teamă de schimbare (o vedeam la oamenii mari), dar până la urmă cu mult entuziasm. Cel puțin așa se vedea prin ochii pe de-atunci.

De regulă, mă descuram cu “ce-o să (te) faci?” la anul. Trecusem cu bine de prima revelație: m-am dus la chimie-biologie ca să mă fac dentistă, ca una dintre cele două verișoare preferate row model, dar biologia dintr-a 9-a m-a pus cu botul pe labe în nouă săptămâni jumate.

Știu că păianjenii sunt antropode chelicerate, clasa arahnide 😛 și-s rubedenii cu scorpionii pe care habar n-am cum îi cheamă pe latinește. Țin minte că musculița bețivă e drosophila melanogaster și că euglena verde e dată dracu’ în lanțul trofic pentru că, deși e atât de mică și “înapoiată” de parcă nici nu e, poate și fotosinteză, dar poate și să îndoape din jur papa bun gata făcut (adică hrănire heterotrofă, pfoaaai!) . (A, mai țin minte tot de pe-atunci și de luciferina din licurici și noctiluci, dar asta n-am uitat fiindcă îmi place și cum sună cuvântul, și ce face firimitura asta proteică)

Ca să n-o mai lungesc: m-am dus la liceul de la care îmi îmaginam că o să merg zglobie spre molari, incisivi, freze și turbine dentare și m-am dumirit rapid că n-am nicio legătură cu ce-mi imaginam că pot fi.

Sigur că a fost tulburător când am realizat că, la biologie, nu-s în stare să țin minte mai nimic, iar la chimie se ascut și sucesc toate alea în mine când se umple tabla de hidrocarburi. După șoc, a venit sămânța de backup. E drept, am și psihic bun, trec relativ repede prin/de/peste șocuri.

În varianta B a plănuirii existenței mele, mă făceam ziaristă. Mi s-a tras de la un film serie B cu niște vitejii făcute de niște reporteri de război și de la ce anume a spus, printr-a șasea sau a șaptea, profa adorată de engleză, când m-a ascultat pe nepregătitelea. A zis că “ai povestirea în tine, ai putea fi o ziaristă foarte bună!”

Imaginați-vă cum sună asta când e rostită de una dintre cele două profesoare pe care le adori (cealaltă era diriga, de română și franceză) și când e vorba de o meserie într-atât de exotică. (nu se inventase “cool”-ul încă)
Recapitulăm: liceu de chimie-biologie ca să mă fac dentistă, varianta pică repede, căci chimia, biologia nu-s de mine. Așadar, gând în cap: gata, mă fac ziaristă. Și cu fantezia asta în mine, ajung într-a 11-a.

Două ore legate de română aveam lunea. Cu opt milisecunde înainte de sfârșitul celei de-a doua, o aud pe profesoară:
• Anamaria, tu ce vrei să te faci? Nu mai e mult!
Zbang! Toți fiorii m-au trecut. Sigur că voiam să mă fac ziaristă, dar mi-a apărut asta în cap de la un film văzut la televizorul care făcea pureci! Normal că te ia spaima când trebuie să răspunzi cu voce tare. M-am întrebat și am răspuns.
Îmi amintesc un fel de suprindere și încântare pe chipul profei (doamna Roșca, mă iertați, dar chiar și cei mai tocialari elevi ziceau “profu’” și “profa”!). Apoi, vocea și… rugămintea. Fiindcă așa a fost:
• Atunci, am să te rog ca, până ora viitoare, să scrii “Aventurile unui fir de nisip”. Cum le vezi tu!

Am zis un da hotărât fără să mă gândesc cu adevărat la ce am de făcut și ce zic și-am zbughit-o cu gașca în curtea liceului.

Mi-am mai amintit în seara târzie de dinaintea zilei cu “ora următoare”. Panică! Ce fac? Ce scriu? Cum scriu? Și, mai ales, de ce scriu? Mă temeam îngrozitor nu de tema în sine, ci de discuția de după. Pentru că era vorba, nu-i așa, de soarta mea. Era testul pe care îl aveam de trecut ca să aflu dacă-s bună la ce vreau eu să mă fac în viață. Eu așa am luat-o.

Și-atunci, epifanie (iar): disruption! Trebuie să fac ceva, nu știu ce, să mut discuția de după în cu totul altă parte, nu înspre pregătirea tehnică pentru facultate.

Știam că am ușurința versificației. Mă jucam cu asta la compunere încă din generală și am avut un noroc uluitor cu profesori și profesoare de română care au privit asta cu încântare. Și care mi-au dat libertate absolută să scriu cum mi se năzare la teme, la teze, la orice.
Cu gândul la felul în care am să o surprind pe profă, m-am apucat, încântată, să însăilez rimat niște aventuri de-un fir de nisip. A funcționat fără greș! Profa de română habar n-avea că îmi place să povestesc așa.. Toată ora a vorbit cu mine despre “darul ăsta pe care îl ai și cu care ar fi tare păcat să nu faci ceva”. Și m-a iscodit și încurajat și iar iscodit. Eu, copil prost, nu puteam decât să mă bucur că nu mă întreabă
cum stau cu pregătirea pentru facultate. N-am auzit și n-am înțeles încurajările decât niște ani mai târziu!

Ora s-a terminat, am făcut hârtia cu povestea ghemtoc, am aruncat-o la coș, am alergat iar în pauză, am mai vorbit despre întâmplare în ziua aia și, cred, încă o zi, două și asta a fost.

Aveau să treacă mulți ani până în dimineața în care mi-am amintit acel moment. O dimineață de sâmbătă. În camera mea de lucrat și fumat, la cafea. Mi-am amintit perfect episodul, dar nu îmi aminteam absolut nimic din firul poveștii. La ce naiba de cazne am pus eu un fir de nisipi într-a 11-a? Mi-a fost imposibil să îmi amintesc. Doar prima strofă mi se întorsese în cap. Atât. Și-atunci, mi-a venit să scriu iară povestea. Am păstrat ce mi-am amintit și-a pornit o altă aventură. Totul, de aici:
“Pe funduri de mări, printre alge și pești,
Trăia născocind grozăvii nebunești
Un fir de nisip obișnuit, siliicos,
Ce traiu’ și găsise muuult prea plicticos.”
De-aici, de la prima strofă dintr-a 11-a, a pornit povestea mea de pe la 30 de ani. Jumătate dintr-o dimineață, cealaltă jumătate într-o altă dimineață, vreo șase luni mai târziu când, la o altă cafea, mi-am ziscă nu-i frumos să începi ceva și să lași neterminat.

Un profesor care se uită într-o zi la un elev cu încântare și mirare e cel mai bun lucru care se poate întâmpla în toată viața de elev a unui om. (Mulțumesc, doamna Roșca de română de la Eminescu!)

Iar din bezmeticeala unei adolescente care face un șiretlic să scape de întrebările din afară care o macină pe dinăuntru poare să iasă o poveste.

Nu mi-e foarte clar cum e “în ziua de azi”, dar presupun că e oarecum la fel: cu cât de apropii mai mult de sfârșit de liceu, cu atât se întețește alternanța întrebare-mustrare: “Ce vrei să faci cu viața ta?”, “Nu mai ai timp, nu te-ai decis, ce e în capul tău? Ce ai de gând să faci cu viața ta?”

De parcă n-ar fi de-ajuns că în tine de zvârcolește căutarea acelorași răspunsuri! Că parcă n-ar fi de-ajuns că azi-noapte ai adormit cu gândul la rândunici vorbitoare și dimineață te-ai trezit cu spaima de serviciu! Cu “Aoleu, la ce-s bun eu?”!

Nu, mai toată lumea din jur se îngrijește să nu scapi de zvârcol. Să-ți amintească, în caz că ai uitat.

Dintr-un astfel de reminder a ieșit o poveste pe care am scris-o râzând în două dimineți, la cafea, în camera mea de lucrat și fumat din apartamentul de la șase din Pantelimon, Delfinului.