Într-o zi, pe o scenă,  George R.R. Martin l-a luat la întrebări pe Steven King. Da, George R.R. Martin, care a vrut să scrie o nuvelă cu dragoni, complicații incestuoase, sânge de la săbii sfârtecătoare și i-a ieșit saga “Game of Thrones”. Da, pe Steven King l-a luat la întrebări. Terminologia corectă pentru o asemenea conversație e interviu. Adevărul adevărat e că l-a luat la întrebări destul de intrigat, admirativ și iritat. Cam așa au descurs ostilitățile:

Martin: Cum #%#@ mea scrii atâtea cărți atât de repede? Mă gândesc: “OK; chiar am avut șase luni bune, am scris trei capitole.” Tu, între timp, ai dat gata trei cărți!

King: Uite cum stă treaba: sunt cărți și cărți. Felul în care lucrez e așa: încerc să îmi ating norma și să scriu șase pagini pe zi. Așadar, cu o carte precum “End of Watch”… când lucrez în fiecare zi trei, patru ore și încerc să scriu cele șase pagini, încerc să le scriu de la bun început curate. Așa că, dacă o carte are, să zicem, 360 de pagini, vorbim în esență despre două luni de muncă. Sigur, asta prespunând că totul merge bine.

Martin: Și reușești să scrii șase pagini pe zi?

King: De obicei, reușesc.

Martin: Dar n-ai și tu câte o zi în care stai la birou și trăiești senzația  aia ca de constipație? Aia când scrii o propoziție și detești propoziția și te-apuci să-ți verifici mailurile și te întrebi dacă, la urma urmelor, chiar ai talent? Și te întrebi dacă, de fapt, nu cumva ar fi trebuit să fii instalator? N-ai și tu zile de-astea?

King: Nu. Adică există viață reală în care apare ceva și trebuie să te ridici de la scris, dar în primul rând încerc să duc la bun sfârșit cele șase pagini.

 

Sigur, depinde cum scriem. Și, mai ales, depinde “de ce” scriem.” Poate că scriem ca să iasă din noi la lumină vulcanul de poveste. Atunci nu îți trebuie reguli, rutină, disciplină. Atunci e descătușare, deci îți trebuie eliberare. E ca și cum a ceva a prins viață în tine și, după ce te-a tot rugat frumos să îi dai drumul afară, la un moment dat nu ți-a mai răbdat nebăgarea în seamă și-a rupt ușile de capul său.

Alteori, poate că scriem pentru că ne place să facem asta cum ne place să lenevim fericiți pe plajă sau să ne plimbăm pe munte. Nu e nimic vulcanic-izbucnitor, dar e un soi de bucurie tihnită care iese la joacă împreună cu un fel de răsfăț. Un răsfăț al imaginilor și întâmplărilor prinse în cuvinte cu voioșia ocrotitoare cu care prinzi fluturi.

Mai e varianta în care, pentru că știi să scrii și pentru că îți place să scrii, ajungi să o faci și pentru că trebuie. A devenit treaba ta asta cu scrisul. Problema e în orele ori zilele când nicio propoziție nu vrea să iasă la lumină. De fapt, nu e mai rău: nu e doar ca și cum s-ar încăpățâna să stea acolo, e mai degrabă ca și cum ar fi dispărut. Pufff… pac, prestidigitație… nimic!

Aici încep să fie de folos ritualurile. Cineva spunea că, într-o mare măsură, seamănă cu ritualurile “disciplinatoare” ale atleților. Nu-s întocmai, dar au un același scop: să te ducă într-o stare de spirit (unde spiritul include și structurarea minții) care să te ajute să duci la bun sfârșit ceva ce uneori nu se lasă nici început.

Steven King scrie șase pagini pe zi, orice-ar fi. E ritual întru disciplinare întru eficientizare.

Unii scriitori studiază tehnici ca să ajungă la esența structurii. Apoi, își construiesc propria tehnică. Propriul mecanism de funcționare.

George Orwell, Mark Twain, Churchill și Proust scriau întinși pe pat. Și Truman Capote scria așa, la orizontală. Pentru ei – și sunt doar câțiva dintre cei mai faimoși – asta era soluția să se păzească de “constipația” pomenită cu năduf de Martin.

Dickens și Henry Miller se plimbau în neștire pe jos sau cu bicicleta. Așa, fără destinație, fără țintă. E o tehnică eficientă, pare-se, nu-i așa?

Balzac se trezea în creierii nopții, își făcea o cafea neagră și scria până striga la el lumina zilei. Ah, despre David Ogilvy se spune că, înainte să se apuce de treabă, dădea gata jumătate de sticlă de rom și cânta la gramofon un oratoriu de Handel.

Sunt mii de ritualuri, povești și mituri despre ritualuri de scris. Și e neimportant care anume sunt ele. Important e doar să ți-l găsești pe al tău.

Powered by The Writing Journey