de Liviana TANE

De câțiva ani încoace, am făcut publică povestea mea de dragoste cu scrisul. Adică am început să organizez atelierele de storytelling și în sistem open, nu doar pentru clienți privați, cum le făcusem până atunci. Când lucrezi cu un grup de oameni trimis de companie, sarcina e destul de clară: toți sunt acolo cu același scop, așteptările sunt asemănătoare, rezultatele duc în aceeași direcție. Dar când în fața ta stau 10-15 oameni împinși de tot felul de așteptări subiective, marea provocare e să găsești formula prin care să le oferi tuturor soluții care să-i satisfacă.

N-aș schimba experiența asta cu nimic. Scriem, rescriem, rafinăm texte și ne minunăm cum poți să transformi un text doar schimbând un timp verbal, râdem, plângem, legăm prietenii de cursă lungă. Fiecare grupă de scriitori vine cu bucuriile, dar și cu provocările ei. Acum vreun an sau doi, provocarea s-a numit instituție de învățământ. După șase ore de lucru, simțeam cum trei dintre participante mă priveau destul de sceptic, deși se declarau încântate de atelier și de lucrurile pe care le învățaseră acolo.

– Simt că e ceva în neregulă, zic, decisă să nu le las să plece nerezolvate.

– Nu chiar, îmi răspunde diplomat una dintre ele.

– Dacă e o problemă, aș vrea să găsim o soluție. Că doar n-ați venit aici doar pentru că sunt eu simpatică.

– Nu atelierul a fost problema, mă asigură doamna. Chestia e că noi scriem tot felul de comunicări pentru părinți, iar ei sunt foarte selectivi și se așteaptă de la noi la un anumit nivel academic, altfel n-au încredere să-și trimită copiii la noi la școală.

Zbang! M-a lovit în punctul sensibil.

Sunt părinte, fii-miu e în clasa a patra, la o școală de stat, dar nimic din comunicările oficiale pe care le primesc de la directorat nu-mi inspiră vreo încredere academică. Sunt doar niște formule rigide, neschimbate de 30 de ani, de când eram eu însămi la școală, și care-mi dau mai degrabă fiori reci pe șira spinării. Sincer, prefer să discut pe WhatsApp cu învățătoarea, foarte tânără și deschisă, ea însăși mamă. Îmi răspunde simplu și direct la orice întrebare, fie ea și academică 🙂 (Și nu, nu mă refer la discuțiile alea din grupurile de părinți, cu sau fără profa, în funcție de sărbătoarea pentru care se strâng bani de cadouri. Pentru ele pregătesc un articol separat.)

Dacă lucrezi pentru o instituție, nu înseamnă că trebuie să scrii ca una.

Suntem adesea victimele propriei vanități. Ne place să facem pe deștepții și ajungem să folosim un limbaj plin de clișee doar ca să părem mai importanți decât e cazul. Dar hai să fim serioși și să ne punem în pielea celui care citește.

Vă place când un profesor vi se adresează ca și când v-ar scoate la tablă? Sau să citiți un contract de credit ca un absolvent de MBA? Sau o scrisoare medicală ca și când sunteți abonați la The Medical Journal? Să fim cinstiți, nimeni nu doarme cu Encyclopedia Britannica sub pernă, iar un limbaj doct, tehnic, fără emoții, nu face decât să ne îndepărteze. În loc să ne ajute, ne face să nu ne mai înțelegem unii cu alții. Ne e teamă că un limbaj simplu n-ar putea să arate cât suntem de educați, de importanți și de culți.

Ei bine, lucrurile stau fix invers. Un stil simplu și direct ne transformă în ceea ce suntem: oameni calzi, nu instituții reci. Ne place să știm că celui din fața noastră îi pasă de noi și de nevoile noastre, că ne și ascultă, nu doar ne aude. Cu atât mai mult în mediul corporate.

Mulți manageri nu scriu ei înșiși tot ceea ce apare semnat de ei sau ce spun în discursuri. Au renunțat la calitățile care îi fac unici. Dacă ei și instituțiile lor par reci, asta se întâmplă pentru că au acceptat procesul prin care sunt umflați cu pompa și apoi storși. Preocupați de tehnologiile lor de vârf, uită că unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispun este cuvântul.”  (William Zinsser – On writing well)

Dovada că emoția nu este un semn de slăbiciune, ci o soluție de business este scrisoarea trimisă angajaților săi de Dara Khosrowshahi, la scurt timp după ce a devenit CEO Uber. Ca reacție la decizia Primăriei Londrei care a refuzat să reînnoiască licența de funcționare a companiei, Khosrowshahi scria:

“Impulsul ne-ar face să spunem că e o decizie incorectă, dar una dintre lecțiile pe care le-am învățat de-a lungul timpului este că schimbarea vine din autoreflecție. Deci ar fi cazul să ne gândim mai degrabă cum am ajuns în situația asta. Adevărul e că o reputație proastă se plătește greu. Indiferent dacă am făcut sau nu ceea ce se spune azi despre noi în Londra (și, ca să fie clar, eu nu cred că e adevărat), în cele din urmă contează cu adevărat ce cred oamenii despre noi, mai ales într-o afacere globală, ca a noastră, unde acțiunile dintr-un colț de lume pot avea urmări grave în cu totul altul.

Scrisoarea lui Khosrowshahi nu este doar o lecție de empatie și inteligență emoțională. E o dovadă de forță care îl valida în poziția de lider al unei companii de miliarde de dolari pe care o preluase într-un moment dificil și a cărui misiune nu e deloc simplă: să corecteze una dintre cele mai grave probleme de imagine cu care se confrunta brandul la nivel global. Un lucru e cert: prima lui scrisoare către angajați i-a câștigat cu siguranță încrederea oamenilor pentru că a fost scrisă de un om, nu de o instituție.