Cum începea povestea? A, așa: imaginează-ți că cineva îți spune: “Te mint!”

Dacă ceea ce susține e adevărat înseamnă că te minte, deci ceea ce îți spune e fals. S-o luăm și invers: dacă ceea ce ți-a spus e fals, înseamnă că nu te minte, deci enunțul e adevărat. Pe scurt: dacă “Te mint!” e minciună, atunci e adevărul, iar dacă e fals, atunci e minciună. Omenirea se căznește de la Epimenide cretanul să scape de “paradoxul mincinosului” și fiindcă problema e atât de afurisită de vreo 27 de secole, doar nu vă imaginați că ne-am propune să o rezolvăm acum, aici.

Nu, părea doar o introducerea potrivită (ok, poate și ușor prețioasă) în povestea uneia dintre cele mai paradoxale femei: o mamă magnifică pentru milioane de copii dintr-o grămadă de generații, însă o mamă îngrozitoare pentru cele două fiice ale sale.

Scria 10.000 de cuvinte pe zi și 23 de cărți pe an. Avea mii, zeci de mii de fani încă din timpul vieții.

“Nu mă interesează nicio părere dacă vine de la cineva care are mai mult de 12 ani!”

O interesa doar reacția copiilor pentru care scria și se străduia aproape cu încrâncenare să le răspundă personal tuturor micilor fani care îi trimiteau scrisori. De-a lungul vieții, 700 și ceva de cărți (de la 700 încolo parcă nici nu are sens să mai numeri cu exactitate). Vorbim de un adevărat torent de povești, povestioare, nuvele, serii, poeme și povestiri…

S-au vândut 600 de milioane de exemplare din cărțile ei. Într-un sondaj făcut în Marea Britanie, autoarea “Pădurii fermecate” și a “Faimoșilor Cinci” era mai populară decât Shakespeare. Și decât J.K. Rowling. A, și decât Jane Austen. O magnifică poveste de succes, nu-i așa? Da, dar…

În 2009, la 40 și-un pic de ani de la moartea ei, BBC4 lansa filmul “Enid”. O biografie cinematografică a uneia dintre cele mai prolifice, mai iubite și mai vândute scriitoare de literatură pentru copii din toate timpurile.

Nu părea să fie un film cu cine știe ce potențial. Viața lui Enid Blyon, așa cum fusese zugrăvită – mai ales de ea însăși – nu părea te miri ce dramă, nici vreo zvârcolire intelectuală și nici nu te lăsa să crezi că fusese dureros ori măcar spectaculos redesenată de vreun incident major.

Tabloul de familie era perfect zugrăvit: Enid trăia într-o casă de basm (se numea Old Thatch), cu pisica Bimbo și câinele Topsy, cu fiicele, bonele și restul de detalii care dau forfota caldă a unei lumi familiale pline de animale mici, copii, protecție, veselie, povești și iubire. Pentru publicul modern din 2009, premisele par îndeajuns de plictisitoare. Dar, surpriză!, viața lui Enid era mult departe de idilica, vesela, perfecta plictiseală domestică pe care a muncit toată viața să o arate lumii.

Era, de fapt, o femeie rece, distantă, speriată și deseori rea. Iubea copiii care i se afundau în povești, dar pe cei adevărați – inclusiv pe ai ei – îi percepea drept teribile intruziuni. Fugea de realitate cu o spectaculoasă pricepere.  Se ascundea în povești!

Târziu, peste ani, fiica ei cea mică, Imogen, avea să o descrie astfel:

“Era complet lipsită de orice fel de instinct matern, era arogantă, nesigură și pretențioasă. Acum, ca adult, n-o urăsc. O compătimesc.”

Una dintre cele mai puternice secvențe din film este aceea în care Enid invită la ea acasă o gașcă de copii îndrăgostiți de cărțile și poveștile ei. I-a invitat la o petrecere cu ceaiuri, jeleuri, veselie și alte bunătăți. Dar fiicele ei n-au avut voie să intre în joc. S-au uitat mama lor și la prietenii ei pitite undeva pe scară.

 

VIDEO:

 

Asta în vreme ce, dinspre Enid, viața ei suna așa:

“Dragi fetițe și băieți, așa cum vă puteți imagina, suntem o familie mititică și fericită. Mi-ar fi absolut imposibil să scriu o singură carte dacă nu ar exista familia mea fericită. Ea este pe primul loc întotdeauna!”

De unde o atât de mare prăpastie între cele două lumi care gravitau în jurul aceleiași femei?

Viața lui Enid Blyton n-a fost vreun basm. S-a născut în 1897, cel mai mare dintre copiii unui vânzător de tacâmuri. Îl idolatriza pe tatăl ei și a fost devastată când bărbatul, pare-să că un vrednic fustangiu, a plecat de-acasă. A fost convinsă că mama ei e de vină.

Avea 12 ani atunci și momentul acela pare să fie punctul de la care Enid și-a reinventat complet existența. A plecat de-acasă, a spus tuturor că mama a murit, n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu frații ei. Și-a început să scrie povești. Zeci, sute, tone de povești pentru copii nu mai mari de 12 ani. Povești în care se urca precum în cele mai rapide trenuri care să o scoată cu viteză în primul rând  pe ea dintr-o realitate căreia nu îi făcea aproape niciodată față.

La scurt timp după ce s-a căsătorit cu primul ei soț, Enid a vrut copii. Nu reușea și s-a dus la medic. I-au spus că uterul ei nu s-a mai dezvoltat. Că arată ca al unei fetițe de 12 ani. A avut nevoie de tratamente pentru a deveni mamă.

Când te uiți la câte un paradox uman mai îndeaproape, lucrurile pot să capete sens. Măcar un pic.

Uneori, așa funcționăm. Aparent paradoxal.

Sursa foto: The Guardian