Ne sunt atât de la-ndemână în fiecare zi încât nici nu le mai observăm. Ni se pare că sunt acolo dintotdeauna. De fapt, nici nu ne mai dăm seama că le folosim. E ca și cu clipitul, e din naștere și din programare, nu te minunezi din cinci în cinci minute “Tiii, iar am clipit, iar mi-am calibrat vederea, cum naiba de reușesc?!”

Așa e și când te așezi pe canapea la o seară de filme cu ronțăieli nesănătoase care îngrașă și balonează și sunt delicioase: te bucuri de film, nu te întrebi cum au venit pe lume ronțăielile de la care o să te ia mâine cu mustrări de conștiință. Îndopi, mormăi de plăcere și, eventual, bocești la film.

Nu te întrebi cum naiba au apărut, cine a inventat sutele de lucruri, lucrușoare și obiecte de care te lovești ori pe care le folosești în fiecare zi. Normal.

Dar e nedrept, cele mai multe au niște povești de viață remarcabile. Mai ales cele care au venit pe lume din greșeală. Sunt invenții care nu le-au trecut prin cap nici măcar inventatorilor lor. OK, let’s play!

Chipsurile

În 1853, George Crum, un bucătar din New York, a vrut să îi dea o lecție celui mai nasol client al restaurantului în care lucra. Era și client fidel, deci de o mie de ori mai nasol, pentru că venea des. Și se văicărea de fiecare dată. Îl nemulțumeau mai ales cartofii prăjiți pe care, de fiecare dată (desigur), îi trimitea înapoi la bucătărie. Că-s prea pai, că nu-s prea pai, că-s prea uleioși… De regulă asta, da, prea uleioși. În ziua în care l-au lăsat nervii și-a vrut să-i dea clientului o lecție, bucătarul a tăiat cartofii în felii subțiri până la transparență și le-a fript zdravăn în ulei încins până la bolboroase. La final, a tăvălit în sare chestiile alea foarte crocante, convins că o să îi dea o lecție pricinosului. Aș! Clinetul nu s-a simțit nicidecum pedepsit. A fost, în sfârșit, mulțumit! Și așa au apărut pe lume chipsurile. Acum, numai în America, chipsurile sunt o afacere de vreo 22 de miliarde de dolari pe an.

Îndulcitorul (sau să-i zicem “zaharina”)

Știți pachețelele roz puse în cutiuță lângă zahăr la cam orice cafenea? Pliculețele după care se uită fetele o dată, de două, de nouă sau de 99 de ori pe an, adică de fiecare dată când le apucă să țină cură de slăbire.

Praful acesta dulce (OK, acum sunt și pastiluțe) are o istorie cu totul neașteptată. În 1879, Constantin Fahlberg, un chimist care încerca să găsească noi întrebuințări pentru gudronul de cărbune, a ajuns acasă după o zi lungă la muncă și a descoperit că biscuiții făcuți de soția sa sunt mai dulci ca de obicei. Și-a întrebat nevasta dacă a umblat la rețetă, femeia a spus mirată că sunt aceiași biscuiți pe care îi face dintotdeauna și-atunci omul și-a dat seama… că nu s-a spălat pe mâini înainte de masă! Avea pe mâini gudron de cărbuni și de-acolo venea suplimentul de dulceață din gustul biscuiților.  Și îndulcitorul de azi.

Cornetul de înghețată

Sigur, înghețata e curcubeu pe cerul gurii în orice ar veni în fața ochilor: cupă de carton ori sticlă, direct din cutie sau din lingurița mamei. Dar, măcar uneori, ca înghețata la cornet nu este nicio altă înghețată. Până în 1904, oamenii habar n-aveau că poate exista un asemenea potențator de deliciu. Se întâmpla la un târg. Lumea se îngrămădea atât de tare la taraba cu înghețată încât, în scurt timp, vânzătorii au rămas fără vase în care să o vândă. La taraba de-alături, vânzătorii de vafe dădeau din colț în colț. Proprietarii celor două tarabe s-au privit disperat rapid în ochi și-au făcut un joint-venture bestial: au făcut vafele sul și-au băgat înghețata acolo. Voila!

Stimulatorul cardiac

Wilson Greatbatch căuta o metodă de a înregistra cât mai fidel bătăile inimii omenești și s-a încurcat în niște tranzistori. A pus unul greșit, dar așa a reușit astfel să imite perfect ritmul cardiac și, astfel, s-a născut primul stimulator cardiac. Desigur, drumul de la un tranzistor pus greșit și până la pacemaker a fost mai sofisticat, dar de-aici a pornit totul.

Post-it

Post-it-ul are un fel de putere interioară: te face să te dai mare că știi cine l-a inventat. Desigur, asta dacă știi, ești cu niște prieteni și ați băut suficiente beri încât să vă vină să vă dați mari cu tot felul de prostii. Este destul de posibil să se întâmple așa ceva la un moment dat, așa că pregătiți-vă: era o zi din 1968, iar Spencer Silver, un chimist care lucra la 3M, a făcut din greșeală un adeziv ciudat: era suficient de puternic să țină o hârtie pe o suprafață și îndeajuns de slab ca să nu rupă hârtia la dezlipire. Ani de zile, acest adeziv straniu nu și-a găsit rostul până când lui Art Fry, unul dintre colegii lui Silver, i-a trecut prin cap să îl folosească pentru un semn de carte care să nu alunece printre pagini. Și-așa s-a născut post-it-ul.

Culoarea mov (da, chiar ea)

Chimistul William Perkin avea 18 ani în 1856, se străduia să inventeze un leac pentru malarie și-a ajuns să schimbe lumea modei pe vecie. Unul dintre experimentele sale a luat-o complet razna, iar rezultatul final din vasul Petri în care amestecase chimicale nu părea să fie nimic altceva decât o mâgză ciudată. Noroc că nu s-a grăbit să curețe după experiment! A avut vreme să observe o culoare nouă și frumoasă. Așa au apărut movul și primul colorant sintetic.

O călătorie după istoria lucrurilor e ca una prin gaura de iepure din Wonderland. N-avem timp și n-are rost să ne rătăcim printr-o lume misterioasă a lucrurilor care ne stau zi de zi sub nas. Dar merită măcar un pic de hălăduială. Nu de alta, dar și cele mai banale obiecte pot avea povești extraordinare.