Știi mătușa care îți zice “Vaaai, ce bine îți stă acum, că te-ai mai împlinit puțin!” exact în săptămâna aia în care tu mănânci lunea ailaltă și joia viitoare fiindcă ți se pare că te-ai îngrășat oribil? Sau colegul care îți zice că te prinde bine costumul pe care tu îl detești, dar era singurul curățat când ai avut nevoie urgentă de costum?

Înmulțim intensitatea acestei senzații neplăcute cu un milion (sau cu milioane, inclusiv de euro) și trecem, practic, la subiect.

Artiștii pot avea relații bizare cu propriile lor cântece. Uneori, mai ales cu acelea care nouă ne plac atât de mult încât ajung să îi definească. Desigur, cu cât ne plac nouă mai mult, cu-atât le pot detesta ei mai tare. Din te miri ce motive. Și enervarea e cu atât mai mare cu cât nu există concert la care publicul să nu le ceară frenetic să cânte tocmai (și mai ales) piesele pe care le e ciudă că le-au compus, cântat și înregistrat.

Iată câteva povești de câtece cu cântec.

  • Madonna și “Like a Virgin”

Nu numai că nu ar mai cânta, dar zice că nici n-ar mai asculta piesa. Bine, la ea e și o bănuială de strategie: se reinventează spectaculos de atâtea decenii, iar renunțarea la hiturile vechi e parte din proces.

Despre “Like a Virgin”, Madonna spunea că n-ar mai putea cânta piesa decât în situații absolut excepționale. “De exemplu, dacă mi-ar da cineva 30 de milioane de dolari sau undeva pe-acolo”. Și mai are un motiv. “Din nu știu ce motiv, când intru într-un restaurant sau într-un magazin, oamenii își imaginează să vreau ca încăperea să răsune de un cântec de-al meu. De obicei, pun “Like a Virgin” imediat ce mă observă. Ăsta e încă un motiv pentru care nu vreau să îl mai aud!”

Scuze, Madonna, îl mai punem și noi o dată. Nu ne putem abține (dar înțelegem și ce zici :-))

  • R:E:M. și Shiny Happy People

Au ieșit din anii 80 ca niște zei ai rockului alternativ și, cum au dat nas în nas cu anii 90, au vrut să facă niște experimente. Simțeau că e vremea să umble puțin la sound și, cu una dintre piese, au dus experimentul într-un loc despre care, în scurtă vreme, membrii trupei vorbeau doar cu năduf.

“Piesa a fost scrisă cu gândul să fie cât mai pop cu putință. Absurd, ridicol de pop. Băieții mi-au dat fragmente ca niște baloane de gumă de mestecat… OK; am acceptat provocarea și am dus-o la extrem inclusiv cu numele piesei.”, spunea Michael Stipe.

După distracția de moment, totul li s-a părut caraghios. “E un cântec pentru copii, la naiba”. Yeap, o fi, dar lumea l-a adorat.

  • Sinatra și Strangers in The Night

Sinatra pur și simplu disprețuia cântecul. “”Don Costa mi l-a cântat la un moment dat și l-am urât din prima. Urăsc blestemăția asta de cântec din clipa în care l-am ascultat prima oară. Și încă îl urăsc!”, spunea artistul. Sigur, l-a cântat, practic, până la sfârșit. Dar primele versuri erau precedate, aproape de fiecare dată, de tăioase lămuriri pentru public, gen: “Și acum, un cântec pe care nu-l suport” sau ”Numai celor care le place iaurtul cu ananas le poate place și cântecul ăsta pe care o să îl cânt acum”. A, sau se mira, tot în fața publicului, de ce naiba mai cântă ce urmează să cânte: “ca de fiecare dată, acum e momentul în care mă întreb de ce naiba mai cânt asta?” Desigur, la final, când publicul aplauda și ovaționa, el bodogănea în microfon “Și urăsc cântecul ăsta!”

Mai vreți exemple? Mai sunt! Trupa Berlin s-a despărțit din pricina sentimentelor amestecate pe care le aveau membrii ei pentru Take My Breath Away. Da, adică fix piesa aia din Top Gun care i-a făcut faimoși în toată lumea. De altfel, prima (și singura?) care le vine în monte celor mai mulți oameni când aud de trupa Berlin.

Una peste alta, trupele și hiturile lor pot avea povești mai interesante decât versurile pieselor cu care au stat tolăniți cu lunile în topuri.