“De juma de oră mă scotea din minți o muscă de-aia enervant de puturoasă, de-aia care se târăște-n zbor razant spre fața ta, dar țâșnește în înaltul lustrei când dai s-o pliciuiești. Și e cu-atât mai greu s-o nimerești când citești ca hipnotizat, de parcă rândurile alea te sorb pe tine, nu tu pe ele. Mi-era imposibil să ies din carte și să scap de muscă. Și nu era singura imposibilitate acută. Îmi mai era imposibil să aud al optulea snooze turbat de ascuțit, ăla pe care nici nu l-am mai resetat ca pe înaintașele șapte. Normal, atâta vreme cât nu puteam să mă despart nici preț de-un pipi de Granny Weatherwax și Magrat și Nanny Ogg, de cea mai sătănească mâță din Univers și nici de fantoma regelui Verence. Singura chestie care a putut să mă smulgă la un moment dat din strânsoarea lumii disc a fost plânsetul copilului. E singurul lucru care m-a teleportat la loc în dormitorul de om din apartamentul de om dintr-un bloc omenesc și teribil de banal dintr-un oraș de oameni plin ochi cu oameni. Categoric, fascinanți. Categoric, fiecare duce în sine niște războaie și leșuri de pe câmpuri de luptă și bancheturi memorabile de la victorii. Dar niciunul, oricât de realmente palpitant ar fi, nu e la fel de palpitant ca plăsmuirea.”

Suntem impregnați de povești. Și suntem impregnați pentru că suntem dependenți de ele. Le devorăm dintotdeauna pe toate, de la poveștile la gura sobei și până la cărțile groase cu scris mic, reclame, șușoteli vânate-n lifturi de corporații și nesfârșite nopți de binging pe Netflix.

Antropologi, filosofi, evoluționiști – ce mai, savanți de toate felurile  se străduiesc să priceapă de ce pățim asta. De fapt, n-o pățim, o trăim. Așa trăim: cu aer, apă, hrană și povești.

N-avem nicio dovadă remarcabilă de storytelling de dinainte de marele și istoricul  eveniment numit “Și-atunci Omul a început să Scrie”, dar presupunem că poveștile (dacă vreți, le zicem “narative”) însoțesc existența umană dintdeauna (am exagerat puțin, desenele din peșteri ca Chauvet tot povești sunt.)

Cu cât oamenii citesc mai multe povești, cu atât sunt mai empatici

Azi nu ne mai adunăm în jurul focului, abia de mai reușim să ne adunăm la o bere, dar povestea tot ne dă strângeri de inimă. Un adult obișnuit petrece aproximativ 6% din timpul de hălăduit pe drumuri cotidiene înconjurat de povești. Ficțiuni pe afișe și ecrane de diferite mărimi.

Pare o grămadă de timp risipit, dar psihologii găsesc semnificative beneficii aici. O idee mai degrabă agreată e că dependența asta a noastră de povești e o formă de joacă a minții care ne ține în alertă, ne stimulează cognitiv pentru ca, la o adică, să ne livreze strategii și soluții, mai ales în situații de interacțiune socială. Ne învață despre alți oameni, ne antrenează empatia și ne structurează mintea.

S-a măsurat activitatea cerebrală a cititorului și s-a văzut acolo, la tomograf, că cititul și ascultatul de povești activează zone ale cortexului responsabile de interacțiunea socială și de procesarea emoțională. Deci, cu cât trăiești mai multe plăsmuiri, cu-atât înțelegi mai bine realitatea.

Citim ca să trăim cât mai multe, mai complexe, mai diverse experiențe. Uneori, fugim în povești ca să evadăm și, în egală măsură, ca să redescoperim că aparținem unui grup, unei comunități, unui microunivers teribil de real.

Tu de ce mai citești?