Stătea cu pistolul în poală și se gândea că, în dimineața  asta, chiar o să-și tragă un glonț în cap. Totul în jurul ei părea fără absolut nicio speranță.

Cu doar câteva luni în urmă, avea tot și mai mult decât sperase: faimă, avere, jobul pentru care muncise într-o lume care i se împotrivise de la bun început, un soț loial, un copil care o adora. Viitorul părea că-i ciugulește din palmă. Cum altfel? Doar era Joan Rivers, “The First Lady of Comedy”, prima femeie căreia i se dăduse pe mână un late night show în America.

Dar primăvara-vara lui 1987 a fost absolut sinistră. Joan a fost concediată, soțul ei s-a sinucis, fiica lor o considera responsabilă de nenorocire și căzuse într-o gaură financiară monumentală.

Câștigase o căruță de bani cu mintea, cu umorul, cu delirul ei onest și, până să o ia totul razna, trăise într-un lux baroc. Dar soțul ei, care îi fusese producător și care gestionase și toți banii, făcuse niște investiții proaste rău și nu numai că banii s-au dus, cu tot cu perspectiva de a mai face alții, dar Joan se pomenise și datoare cu vreo 37 de milioane de dolari. A, și ar mai fi de zis ceva: avea deja 55 de ani.

Așa arătau lucrurile în dimineața în care stătea cu pistolul în față. În reședința ei din Bel-Air era o liniște mormântală. Nu suna niciunul dintre telefoanele care până mai ieri zbârnâiau – și avea cinci linii telefonice. Nimeni nu voia să îi ofere vreun contract, nimeni n-o invita niciunde, nimeni n-o întreba “Ce mai faci? Mai trăiești?”

Oricum îi fusese inuman de greu să răzbească în show business când era tânără. Acum, să îți imaginezi că poți resuscita o carieră la 50+ părea delir.

Când gândul sinuciderii i se părea mai seducător ca niciodată, câinele i-a sărit în poală. Peste pistol. Spike, un Yorkshire terrier despre care fiica ei spunea că e un șobolan mai mare. (V-am zis că fiică-sa o considera responsabilă de sinuciderea tatălui, deci o ura, nu-i așa?)

Niște vreme mai târziu, Joan avea să povestească cum Spike i-a luat, practic, pistolul de la tâmplă : “Deodată, un gând teribil mi-a trecut prin cap. OK, mă sinucid, dar cine o să aibă grijă de Spike? E un câine simpatic, fie, dar e insuportabil de răsfățat, arțăgos, deseori rău.” Așadar, nimeni n-o să-l vrea. Au fost minutele de început pentru schimbarea planului cu sinuciderea.

Nu numai că a decis să trăiască, dar s-a încăpățânat să se reinventeze. Și a reușit!

“Viața e dură și complicată. Eu mă descurc făcând glume despre absolut orice. Asta e soluția mea”

Joan Rivers s-a născut pe 8 iunie 1933 în Brooklyn. Era fiica unor imigranți ruși și o chema, de fapt, Joan Alexandra Molinsky. Și-a schimbat numele când a intrat în show business. Pe la sfârșitul anilor 50, a jucat, scurtă  vreme, alături de pe atunci necunoscuta Barbra Streisand, în piesa Driftwood. N-a ținut mult, dar Joan își voia locul ei în comedy. Și-a pătruns, treptat, în cluburile de stand-up comedy, dominate atunci de bărbați la modul absolut. Ca să-și plătească facturile, scria mult pentru alții, dar ea însăși era incredibil de bună pe scenă.

Au fost ani complicați, în care dădea spectacole în cafenele și pe te miri unde, dar acolo a căpătat o experiență formidabilă. O experiență pe care a exploatat-o exploziv când a venit momentul: într-o noapte din 1965 în care a fost invitată la The Tonight Show Starring Johnny Carson.

Johnny Carson a văzut-o, a crezut în ea și i-a spus: “Fato, tu o să fii o stea!” Mulți ani, a fost invitată permanent în show-ul lui Carson, care i-a fost mentor și prieten.

Dar magia Joan-Carson s-a rupt cu totul când Joan a semnat cu Fox pentru propriul ei show, pe același segment pe care era Johnny la NBC. Carson a fost furios. N-a mai vorbi niciodată cu ea, dar asta parcă nici n-are fi mare lucru în comparație cu restul de exprimări ale mâniei sale. Joan a a fost interzisă decenii de pe lista de invitați de la The Tonight… (a fost pe lista neagră inclusiv în anii în care show-ul a fost realizat de Jay Leno și Connan O’Brien).

De teamă să nu-l supere pe Carson, unul dintre cei mai populari entertaineri americani din toate timpurile, cea mai mare parte a industriei Hollywood avea să-i trântească ușa în nas lui Joan. Nasol! Foarte nasol, pentru că aventura ei la Fox, cu propria emisiune, avea să dureze doar câteva luni. Fox a vrut să îl concedieze pe Edgar, care îi era soț, administrator de fonduri și producător, ea s-a împotrivit și a zis că, dacă pleacă el, pleacă amândoi. Ceea ce s-a și întâmplat.

Așadar, cu Fox n-a mers, iar în industrie era o paria, grație înverșunării lui Carson. Pe Edgar l-au cuprins remușcările pentru concediere și pentru investițiile dezastruoase de care era direct și exclusiv responsabil, așa că s-a sinucis. Iar pe Joan o găsim cu pistolul în poală în dimineața despre care vorbeam la început.

Hollywood e, printre altele, și tărâmul celei de-a doua șanse

Dar pistolul nu era, totuși, o opțiune. Cu-atât mai mult cu cât n-avea cine să aibă grijă de Spike 🙂 Încet, treptat și cu tenacitate, Joan s-a strecurat din nou pe sub pielea Hollywood-ului. În 1989 avea să obțină prima ei emisiune – una în day time, dar era a ei: The Joan Rivers Show, care a durat 5 ani. În 1994, avea să surprindă pe toată lumea când a semnat cu E! Entertainment. Devenea “The Queen of Red Carpet”. Și restul: propria linie de bijuterii, apariții în reality show-uri, un show alături de fiica ei, un serial pe Youtube, plus spectacole în cluburi de stand-up comedy.

Era un drum dificil, dar Joan Rivers făcea absolut tot ce trebuia, plus ceva în plus: 30 de ani mai târziu de la “mare interdicție”, se întorcea la Tonight Show, ca invitată în ediția de debut a lui Jimmy Fallon.

Rivers a mai descoperit că, odată ce-ai supraviețuit furiei cataclismice a lui Carson (furie cu care omul s-a dus în mormânt), poți supraviețui, practic, oricărei întâmplări hollywoodiene.  Și ce dacă lumea crede că și-a făcut prea multe operații estetice? Nu exista nimic pe care să-l poată spune cineva despre ea și pe care ea să nu-l fi spus deja. Ba chiar cu infinit mai mult umor.

“Mi-ar fi plăcut să am o soră geamănă. Doar așa aș fi văzut și eu cum aș fi arătat la vârsta asta fără atâtea operații”

A murit în 2014. Avea 81 de ani și au răpus-o complicațiile apărute după o intervenție chirurgicale banală. (Nu, nu era o altă operație estetică). Într-una dintre cărțile sale, scrisese cum visează să fie la înmormântarea ei.

“Când o să mor (da, Melissa, o să vină și ziua aia; și da, Melissa, totul e pe numele tău), vreau ca înmormântarea mea să fie o chestiune de showbiz monumentală. Vreau servicii funerare de lux, vreau paparazzi și vreau ca publiciștii să facă scene. Vreau să fie totul hollywoodian până la capăt. Nu vreau să-mi bolborosească lângă coșciug vreun rabin, vreau să plângă Meryl Streep cu cinci accente diferite. Nu vreau elogii, vreau să vină Bobby Vinton, să-mi ridice capul și să cânte “Mr. Lonely”. Vreau să arăt senzațional, să arăt mai bine moartă decât vie. Vreau să fiu îngropată într-o rochie Velentino și vreau ca Harry Winston să-mi facă o etichetă specială pentru degetul de la picior. Și mai vreau un ventilator puternic astfel încât, chiar și în sicriu, părul meu să fâlfâie ca al lui Beyonce”

Faină fată!