Se holba la telefon de 5 minute. În primele milisecunde, nu i s-a părut chiar nimic în neregulă. Ba chiar zâmbise bucuroasă de mesaj. Cumva – naiba știe cum anume – a reușit să cadă repede pe gânduri. Apoi să se îngrijoreze. După 10 minute, era în panică și chinuri. Îi sfârtecaseră creierii zeci de gânduri, traduceri și  interpretări. “N-are cum să fie bine…. N-are cum… Mai bine-mi dădea cu «seen» și îmi închipuiam și eu ca orice om normal ori că are o treabă urgentă, ori că e într-o discuție, ori conduce. Așa, «zâmbet simplu» ăsta e ca să scape de mine. E doar ca să nu zic eu că n-a zis nimic. Dacă-mi dădea «pupic cu inimioară», mi-ar fi plăcut mai mult. Deși era cam mult, nu cred că-s gata pentru o relație de felul ăsta… Și eu ce-ar fi trebuit să îi răspund? Să-i dau «pupic-inimă-inimă-inimă»? De ce trebuie să fie totul atât de complicat?” A închis telefonul și l-a băgat în geantă, în cotlonul de la capătul cel mai îndepărtat, să uite măcar un pic tot chinul ăsta. Când să se relaxeze, a biciuit-o adevărul nerostit nici în culmea panicii: “Vrea să ne despărțim. Asta trebuie să fie! Deși tocmai mi-a dat un «ador» la poza aia de-astă vară de la plajă!… ” Perpelitul sfredelitor a coborât la bătăile inimii, iar chinul a continuat așa multă vreme. L-a oprit un apel. De fapt, al treilea. Pe primele două nu le auzise. Și abia putut a deslușit vocea cu emoji «zâmbet simplu»: “Bună, ce faci?”

 

Nu luați chiar în derâdere o așa secvență anxioasă. Efectul e măsurat științific și, cu puțină recapitulare personală, e experimentat cam de fiecare măcar un pic. Ce, nu v-ați gândit niciodată că, atunci când cineva îți răspunde monosilabic la un mesaj sau cu cel mai banal emoji, ăla antipaticul (oricare ar fi el),  înseamnă că ați scris ceva greșit sau că o ceartă e iminentă? Sigur, dacă-ți dă cu «seen» și nu dă niciun semn o zi, categoric e supărare dincolo. Ba nu, mai mult ca sigur te urăște.

Evident că prețuim comunicarea directă, dar ajungem tot mai greu la ea. E complicat să ai vreme fizică de cafea, povești, povestit, împărtășit și taclale față-n față. Evident, putem să și dezvoltăm nostalgii după pix, stilou, foaie și scrisori de mână, dar iubim super-viteza tehnologică din care ducem vestea cu rollercoaster-ul: acum scriu, acum vede, hai că poate-acu’ răspunde.

Dar și mai evident e că există, în comunicare, ceva ce se cheamă Revoluție Emoji. Și poate că nu-i nevoie să alegem nicio tabără, deși s-au împărți ei academicienii în tabere din pricina emoticoanelor, GIF-urilor, Meme-urilor și legiunilor de crâmpeie esențiale de expresivitate rapidă!

Dușmanii cu doctorate ai lui Smiley Face spun ferm și oarecum cu deznădejde că Revoluția Emoji produce handicap lingvistic de masă. Că ne îngroapă lexicul și ne idioțește pe capete. Că ne transformă într-o șleahtă de personaje de desene animate care nu vor mai reuși să se ia nici măcar pe ele însele în serios.

Chris McGovern a fost consilier guvernamental britanic și președintele unei campanii care spune destule din nume: “Real Education”. Pentru el, e în toi un clar regres al omenirii:

“Declinul pe care îl produce fenomenul acesta în limbaj, în vorbire, în scriere, grafie și lexic e fără urmă de îndoială. Ne îndreptăm într-o direcție plină de pictograme în comunicare, iar asta afectează alfabetizarea. Un emoji transmite mesajul, dar hrănește puturoșenia. Dacă oamenii cred că tot ce trebuie să faci e să trimiți o imagine, expresivitatea și limbajul sunt mult diluate”, vine sentința lui.

Dincolo, după tranșee, sunt apărătorii acestui tip de comunicare. Premisele sună cam așa: oricum, comunicarea modernă presupune text (mai degrabă scurt) scris rapid, trimis urgent și posibil citibil în timp real. Aici ne-a adus inovația tehnologică, punct. Iar acestui timp de comunicare redus tot ce îi lipsea erau micro-expresiile și limbajul corporal care însoțesc și completează schimbul de vorbe dintre doi oameni care se apucă să comunice.

“Revoluția Emoji este, dacă vreți, exact cum îi spune numele: revoluționară. Seamănă întrucâtva ca impact cu apariția semnelor de punctuație, care au făcut cuvintele să se audă cu inflexiuni. Să cânte.”

Așa, de final, un scor: într-un studiu recent (și tot academic), 90% dintre cei întrebați au spus că mesajele presărate cu emoji sunt mai pline de sens spre deosebire de textingul tradițional. Ajută emițătorul și receptorul să își spună mai multe și să se înțeleagă mai bine. Mai cu nuanțe.

Da, chiar așa, cu niște pictograme cartoonish și prostești 😉