de Andreea Ciucu

În primii cinci ani de viață am copilărit la bunici, într-o casă cu curte din Bucureștii Noi. Nu-mi amintesc să fi avut prea multe jucării, deși imaginile unora îmi revin și acum în minte, dar, vă spun sincer că nu păream prea interesată de ele. În schimb, știu pe de rost fiecare detaliu din sufrageria mică și întunecoasă, care lega celelalte două camere ale casei tip vagon. Acolo, într-o servantă cu vitrină, care ocupa un perete întreg, bunica ținea cea mai de preț comoară – cărțile.

Pe unele dintre ele le avea încă de când era elevă, iar pentru celelalte își făcuse un abonament, pe vremea când era salariată, astfel că după fiecare chenzină colecția se mai îmbogățea cu vreo câteva titluri. Strânsese aproape 800 de volume care stăteau cuminți, aliniate, semnate, datate și opisate într-un registru greu.

Treptat, biblioteca improvizată a bunicii a început să mă atragă ca un magnet. Era un fel de fruct interzis, de vreme ce bunică-mea, care prețuia nespus cărțile, nu-mi dădea voie să umblu la ele, de teamă să nu le stric. Deși mă asigura că la un moment dat vor fi ale mele, acel “când o să fii mare” mi se părea un moment mult prea îndepărtat, iar în zilele ploioase și reci, când eram consemnată în casă, deschideam pe furiș ușile servantei care scârțâiau îngrozitor la cea mai mică atingere. Dacă reușeam să trec neobservată, scoteam cărțile, le așezam pe podea după mărime, le număram și le răsfoiam, chiar dacă nu știam să citesc.

Avem opt ani când bunica a plecat, dar a rămas mereu în amintirile mele și între filele cărților din biblioteca pe care mă străduiesc s-o completez, pentru că nu mi-aș putea imagina o lume fără ele.

Cărțile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte, sub bolta uriașă a țestei noastre. Niciun aparat de zbor nu te-a dus atât de departe”. (Mircea Cărtărescu)

Cât de săraci am fi fost fără ele!?

Dar iată că oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, au încercat să transpună în scris ideile și informațiile cu ajutorul tăblițelor de lut, al mătăsii, bronzului, plăcilor acoperite cu ceară sau pieilor de animale. Toate acestea erau greu de folosit și foarte costisitoare, dar nu existau alte variante.

Apoi a apărut papirusul, primul material asemănător hârtiei, folosit de egipteni încă din anul 4000 î.Hr.. Suportul de scris era confecționat prin extragerea straturilor fibroase din tulpina plantei de papirus, erau așezate unele lângă altele, iar peste ele se adăuga un alt strat identic, dispus perpendicular peste fibrele primului. Foaia astfel obținută era udată, presată, iar seva plantei lipea cele două straturi de fibre. Rezultatul era o planșă alb-gălbuie, netedă și rezistentă.

500 de ani mai târziu, un secretar al Curții Imperiale Chineze descoperea hârtia produsă din deșeuri, un amestec de resturi textile și plase pescărești. Chinezii au fost cei care, în timp, i-au adus îmbunătățiri. Au păstrat cu sfințenie secretul de fabricație, așa că abia la mijlocul anilor 700 a ajuns în Asia Centrală, la Bagdad. De aici, a plecat spre Spania cu ajutorul maurilor care ocupaseră teritoriile iberice, unde apar morile de hârtie la Sevilla, Cordoba și de lângă Valencia.

Curând și în Italia, Franța, Germania au apărut manufacturi de producere a hârtiei. În 1445, Johannes Gutenberg metalurgist, bijutier și tipograf german inventează presa tipografică, cernelurile pe bază de uleiuri și matricile ajustabile și compartimentate, iar de aici fenomenul ia amploare. Se impunea găsirea unei soluții pentru obținerea hârtiei. Astfel, după ce a studiat felul în care viespile îşi construiesc stupii, naturalistul francez Antoine Ferchault de Reaumur a propus folosirea lemnului în procedeul de producție a hârtiei. Așa a apărut pasta de lemn. Obținerea ei a fost un mare pas înainte, căci, de aici încolo, industria hârtiei nu avea să mai depindă de materialele textile. Ulterior s-a descoperit și procedeul de înălbire a hârtiei cu ajutorul clorului, prin care au ieșit primele coli albe.

De-a lungul timpului, procedeul de obținere a hârtiei s-a îmbunătățit continuu, iar acum este fabricată din fibre de celuloză extrase din lemn sau alte hârtii și cartoane reciclate care sunt amestecate și închegate cu ajutorul aditivilor.

La noi, primul act oficial pe hârtie a fost scris de Mircea cel Bătrân, în 1406, la întâlnirea de la Mănăstirea Tismana cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg, dar fabricarea hârtiei a început după anii 1500.

Biblia lui Gutenberg a fost prima carte tipărită, în doar 48 de exemplare, sub forma a două volume care însumau peste 1200 de pagini, iar întregul proces a durat aproape doi ani. Evident, era o comoară veritabilă și nu și-o putea permite oricine, fiindcă, la vremea respectivă, valora cam cât o moșie.

De aici și până la primul e-reader lansat în 2007 a fost un drum lung și anevoios, chiar dacă, poate n-o să vă vină să credeți, prototipul său denumit “cititorul de cărți al viitorului” a apărut prima oară într-o revistă științifică, în anul 1935. Fotografia prezenta un bărbat care stătea într-un fotoliu și citea o carte pe un ecran de sticlă, imaginea era mărită cu ajutorul unui proiector, iar paginile cărții erau întoarse dintr-o telecomandă.

Acum avem acces la cărți pe suport pe hârtie, pe dispozitive electronice și audiobook-uri. Cu siguranță, nu avem nicio scuză ca să nu citim. Pentru asta vă dau cel puțin două argumente:

  • primul, vechi, dar bun – “cărțile te fac neprost”
  • celălalt mai nou, dar la fel de bun  – “Reading is cool”.

So, be smart and cool!

 

Powered by The Writing Journey