Semaforul nu se mai făcea verde. Fiecare secundă de roșu era un milion de ani de forfotă explozivă și insuportabilă pe dinăuntru. În cap, un gând care clipocea intermitent și enervant de clar: «Așa arată când recipientul nu mai încape conținutul… Așa e milimiimea aia de secundă de dinainte de explozie. Acum, înăuntrul meu e esență de TNT, e TNT d-ăla bun, eu sunt doar un borcan și, dacă nu se face verde mai repede, o să umplu intersecția asta cu cioburi de mine!»

Într-un chinuitor final, s-a făcut verde. Pe prima stradă, am făcut la dreapta. În primul loc potrivit am parcat. Prost, desigur. Am parcat, am ieșit aproape turbat din mașină, turbat și cu sudori reci pe spinare, am luat telefonul, am căutat cu disperare Notes – nu folosisem niciodată, nici nu știam cum arată, știam doar că am așa ceva… L-am dibuit și-am început să scriu.

Scriam spasmodic. De fapt, vomitam cuvinte care pictau cu un mănunchi de bidinele păroase și aspre toată nebunia aia care nu mai încăpea în mine. Am putut să respir doar după ce s-au terminat cuvintele în mine și am pus punct. După doi ani, am citit pentru prima oară ce scriam atunci, când trăgeam pe dreapta, oriunde mă apuca. Sunt cele mai bune texte ale mele. Sunt absolut de necitit.

De ce scriu oamenii când scriu? Povestea de mai sus e, în felul ei, un motiv. Să-i spunem “motivul deșertării”.

Experiența literară, odată deșertată ajunsă-n lume, nu e decât rareori una care să îl răsplătească și să-l hrănească pe autor cu aplauze, înțelegere, îmbrățișări și bani. Un scriitor american obișnuit câștigă pe undeva pe la limita sărăciei. “Compensează” din critici și respingere. Dacă vine vorba de câștigul din zbaterea sa literară, un scriitor român obișnuit are, în mod obișnuit, cam două opțiuni: ori râde (și probabil nu-i râsul lui), ori spumegă (și, probabil, mai scrie ceva.)

“De ce ar accepta cineva contorsionările emoționale, financiare, spirituale și chiar și psihice pe care le presupune viața de scriitor din America? Suntem cu toții poeți și povestitori care își trăiesc literatura propriilor vieți, iar atunci când ne întâlnim unii cu alții învățăm, prin această abilitate imaginativă a noastră, că lumea asta pe care cel puțin părem să o locuim există cu adevărat în cel puțin încă o altă minte. Un scriitor e un om care face un fel de traseu al minții sale în speranța că va exista măcar un alt om care să aleagă și să parcurgă acel drum.” (Kelley Cherry, scriitoare)

Probabil că, în mare măsură, oamenii care scriu sunt mânați în scrierea lor de o nevoie primordială de a le spune celorlalți cine sunt. Cititorii capătă rapid un minim sentiment al identității scriitorului pe care aleg să îl parcurgă. Scrierea este, din această perspectivă, o strădanie de a deveni mai uman.

De-a lungul timpului și de-a latul povestirilor, “teoria teoriei scrisului” s-a tot referit la motivația pentru care scriitorii fac ceea ce fac.  Posibilitatea ca o carte sau poate ca doar o singură propoziție să fie profund emoționantă sau cel puțin interesantă și informativă pentru cititor este o motivație primordială. Prin ceea ce fac (uneori cu mare trudă și cu și mai mare încăpățânare), scriitorii pun viața dintr-o perspectivă care le permite mai întâi lor să învețe mai multe.

“Scrisul reușește să creeze o minunată conexiune între scriitor și cititor, între cititor și scriitor și între cititor și cititor.”

Înainte de deprinderi, de tehnică și de “știința scrisului”, înainte de disciplină și de rutină impusă, probabil că înainte și de primul curs de scriere la care decizi într-o zi să te duci este o dorință de a te povesti. Pe tine, cu universul tău nebănuit și unic.

Scrisul este, probabil, un fermecător paradox: un fel de act aparent egoist de confirmare a propriei existențe și a propriului rost devine, cu repeziciunea primelor cuvinte care se aștern onest exploziv, o invitație în intimitate. Iar ăsta e negreșit un act de curaj și generozitate.

Cu tot riscul cuvintelor stângace ori de prisos, scrisul chiar merită!