E o imagine care merită încercată: pe de-o parte, sunt toate device-urile de care dispunem, toate smart-orice-urile din mână, de la mână și din fața ochilor. Apoi, e tot ce vine tsunamic dinspre ele, toate poveștile, mesajele, imaginile, crâmpeiele de emoții care se izbesc zgomotos de noi ca apa mare de baraj. Doar că noi nu suntem din ciment, betoane și din ce s-o mai zidi acum un baraj. Noi suntem carne, oase și emoții. Alertele care nu se mai termină de alertat și notificat, toate ping-urile, bling-urile și luminițele aprinse n-au cum să nu conteze. N-au cum să nu altereze și să nu deterioreze felul în care ne vedem de treaba de zi cu zi. E un fel de vâlvătaie a comunicării care ne aruncă în paradoxul însingurării.

Suntem mai conectați ca oricând și mai singuri ca niciodată. Desigur, nu e cel mai la îndemnă lucru să îți accepți singurătatea paradoxală pe care o simți, deși vezi cum prietenii tropăie în jurul tău. Le vezi chipurile, trăiești alături de ei marile emoții colective, le știi (parcă) intimitățile – iubirile, notele la mate ale copiilor, despărțirile, tristețile sau bravadele. Vezi unde și cu cine beau bere în seara asta. Au la fel de mult umor ca în serile în care erai și tu cu ei la bere. Și-atunci, de ce simțim ce simțim? Poate pentru că virtual nu-i real.

 “Nicio ființă umană nu e o insulă; fiecare e o bucățică dintr-un întreg, e parte a lui.” (John Donne, secolul 17)

O conversație despre însingurarea modernă  poate trece drept răsfăț intelectual destul de trasparent și ieftin. Sau în preocupare cvasi-academică provocată de plictis. Până-n ziua în care citești că în Japonia îți poți închiria cu 9 dolari pe oră un confesor-sfetnic-prieten. Afacerea, oricât de inventată ar putea părea, are foarte mare succes, deci are foarte mare sens. Pentru că, nu-i așa, era foarte mare nevoie de așa ceva pe piață: de prieteni. Și, cum clasic nu se mai plămădesc prietenii, se închiriază cu ora.

Febrilitatea, viteza, competitivitate și restul flash-urilor și atributelor societății moderne sunt exact particularitățile care au făcut loc pe piață unor furnizori de asemenea servicii: “servicii umane”. În Japonia, oameni de 40+ le servesc clienților,  pentru 10.000 de yeni pe oră, un umăr pe care să pună capul, un sfat, o părere – o grămadă de chestii pe care, în alte colțuri ale lumii, încă le mai face vreun unchi iubitor. Serviciul se și cheamă “Ossan rental”, unde Ossan e un cuvânt care definește un unchi sau o persoană de vârsta a doua cu calități de unchi grijuliu, disponibil și  iubitor.

În realitatea cvasi-virtuală, singurătatea e virală

La sfârșitul anului trecut, BBC publica The Anatomy of Loneliness, un studiu despre singurătate. 55 de mii de oameni au participat la cercetarea realizată de BBC4, în colaborare cu vreo  trei universități. Rezultatele te lasă mască. Nu doar în Marea Britanie, ci și în alte populații post-industriale din Europa, Statele Unite și Japonia nivelul de însingurare este uriaș. Este o problemă cu implicații serioase pentru serviciile publice de sănătate. Și că, în ciuda stereotipiei care vede în însingurare o problemă care vine cu vârsta, singurătatea e resimțită într-un procent copleșitor de tineri (16-24 de ani).

E o însingurare care e pusă în legătură cu social media (comunicăm tot mai mult prin acest “third party”) și care duce inclusiv la șubrezirea sănătății. Nu natura psihologică a singurătății e semnalul de alarmă, ci caracterul ei epidemic. Înainte de industrializare, cuvântul “loneliness” nu exista în limba engleză. A apărut la 1800. Până atunci, oamenii trăiau în comunități mici, credeau în Dumnezeu (deci nu se simțeau niciodată singuri, nici măcar când erau fizic izolați) și exista o filosofie a comunității care funcționa ca furnizor al unei stări de bine. Așadar, nu exista  cuvântul “loneliness” pentru că nu era nevoie de el. Și, fiindcă oamenii nu se simțeau singuri, nici nu erau.

Marea asta învolburată și copleșitoare de informații este una atât de puternică, încă te smulge neîncetat de colo și te aruncă dincolo. Te trage-ntr-o parte un tweet, te smulge în alta o reclamă, în vreme ce o notificare de e-mail îți dă o palmă peste ceafă. Pari că ai ajuns la mila unor forțe de neoprit care te fac să te simți mic, neputincios și singur.

Ce ziceți, nu mai bine ieșim din când în când la o cafea?