În 1958, Tony Curtis era la o petrecere la Hollywood când producătorul Billy Wilder l-a luat deoparte. Plănuia să facă un film despre doi muzicieni care se travestesc – dintr-un motiv temeinic – și, ca să scape de belele, intră într-o orchestră de artiste. L-a întrebat dacă vrea să joace unul dintre roluri.

Tony Curtis a fost încântat, dar și mirat. A vrut să știe de ce un producător, scenarist și regizor atât de faimos s-a gândit tocmai la el. “Cum de ce? Ești cel mai chipeș băiat din oraș. Pe cine altcineva să folosesc?” Pfff, daaa!

La 60 de ani depărtare de acel moment, BBC Culture a făcut un sondaj și a descoperit că filmul cu doi muzicieni travestiți, din care unul e cel mai chipeș băiat din oraș, este considerat cea mai bună comedie din toate timpurile. Tiltul original al filmului despre care vorbim este, după cum probabil că v-ați prins deja, “Some Like It Hot”, iar în cinematografele noastre a fost tradus “Unora le place jazzul”.

La 60 de ani depărtare de la acel moment de la petrecerea hollywodiană, e interesant să vezi ce naiba a făcut povestea asta să trăiască așa de mult și să fie așa de prețuită atâta amar de vreme.

Sigur, Wilder n-a distribuit într-unul dintre rolurile principale doar pe cel mai chipeș băiat din sat (care, pe deasupra, mai era și un actor extraordinar), dar sunt acolo și sex simbolul absolut – Marilyn Monroe, plus unul dintre cei mai abili, subtili, încântători actori de comedie din toate timpurile – Jack Lemmon. A, și Lemmon era chipeș. Nu în genul lui Tony Curtis, dar chiar era!

Povestea, însă, e construită cu o măiestrie unică: are o mulțime de fete frumoase, are o un declanșator/intrigă cu mitraliere descărcate în bar clandestin din vremea prohibiției, o gașcă de mafioți foarte, foarte nasoi, niște complicate și amuzante împletituri amoroase (împletituri gen doi pe față, doi pe dos la care se strică periodic modelul), niște litoral sexy de anii 20 – cu yachturi, milionari și Marilyn în costum e baie, plus niște cântece memorabile (unele au devenit clasice).

Filmul e structurat meticulos, elegant și, exact când trebuie, irezistibil de amuzant. Iar dialogurile sunt opere de artă: aproape că fiecare replică are dublu sens ori aluzii.

Iar, peste toate, pășesc fabulos-majestuos pe tocuri Tony Curtis și Jack Lemmon. Practic, dacă te uiți la filmul ăsta cu atenție, nu prea ai  cum să nu-l votezi cea mai bună comedie din toate timpurile.

Îmbrăcați ca femeile, Curtis și Lemmon au mai avut ceva de stabilit: tipologiile. Iar John Lemmon a fost cel care a dat direcția, aproape că din întâmplare, când a început să țopăie pe lângă o cabină de actori, să vorbească pițigăiat, să își azvârle mâna prin bucle (cu mișcări repezit-buclate) și să șuiere prostii. Curtis  și-a zis că nu e loc de două femei gureșe în film, așa că a abordat exact opusul. “Trebuia să fiu o doamnă. O doamnă remarcabilă, grozavă – așa, cam ca mama mea sau precum Grace Kelly. Mi-a ținut capul sus, am pășit drept…”

De fapt, “Unora le place jazzul” este multe feluri de filme: este comedie romantică, e film de văzut “cu băieții, ca băieții”, dar și de văzut “cu fetele, ca fetele”, e musical, dar e și film de acțiune.

Și mai e ceva: e o pledoarie pentru toleranță și acceptare.

Finalul este operă de artă în sine. “Nobody’s perfect” e ultima replică din film și e genul ăla de replică pe care orice scenarist ar fi vrut să o scrie. Iar Wilder nici nu a fost sigur dacă merită sau nu să rămână în film!

PS Sigur, “Some Like It Hot” a fost too hot pentru pioșii vremii. De exemplu, Legiunea Națională a Decenței, o prea-cuvioasă organizație catolică a acelor vremuri care pândea orice fel de  “conținut corupt” și, cum îl detecta, începea afurisenii, a considerat filmul “irecuperabil din punct de vedere moral”. Amin, nu? 🙂