Acum, că am găsit canapeaua potrivită, să stăm confortabil și să judecăm drept: mersul la terapie este mai degrabă de prin filme și e încă mult perceput drept răsfăț costisitor. E încă mult tabu, e încă multă “slăbiciune” asociată celui care, când ajunge în criză emoțională, caută ajutor și cunoaștere la ședința de psihoterapie. În plus, e un număr semnificativ de oameni pentru care nu există distincție clară între psihoterapie şi psihiatrie şi nu înţelege că psihoterapeutul te vindecă prin cuvinte, pe un drum pe care te ajută să îți înțelegi emoții și comportamente, iar psihiatrul, care este medic, este singurul care poate să îţi prescrie și medicamente.

Nu prea auzi oameni fălindu-se că merg la terapie, deşi mulți dintre cei care au început un astfel de proces de vindecare ar vrea să strige în gura mare ce au descoperit acolo, în discuţiile alea între patru ochi cu o persoană care le-a câştigat încrederea şi care, culmea, nu i-a ironizat, nu i-a certat, nu i-a judecat. Care le-a arătat cum soluţia atât de multor probleme e chiar în ei.

După ce mergi la două-trei şedinţe, timp în care te străduieşti să faci o impresie bună unui străin numit terapeut, descoperi cu mare nedumerire că vrei să mergi şi la a patra. Asta îţi dă o stare de „ruminare”, adică îţi rumegi insistent gândurile legate de emoţii, şi la capătul ei îţi dai seama că ai nevoie să mai vorbeşti încă o dată despre emoţiile din tine care până acum stăteau ca într-o gaură neagră şi îţi produceau chiar un rău fizic.

Ce s-a produs deodată în tine şi de unde dorinţa asta de a pune în cuvinte clare, simple, gânduri şi emoţii care te ţineau captiv în propria ta minte? Şi cum de reuşeşte terapeutul să te descoasă fără te facă să te simţi stânjenit? Şi după aia, trage o concluzie din propriile tale cuvinte care parcă îţi luminează mintea şi sufletul.

Aşa afli că relaţiile pot fi „toxice”, că anumite obiceiuri sunt „adicţii” sau că repetăm fără să vrem comportamente, cuvinte sau gesturi pe care le condamnăm la alţii. Şi mai afli că, făcând curăţenie în gândurile tale, poţi să priveşti cu alţi ochi şi ce este în jurul tău. Poate o să treacă ceva timp până îţi vei face curaj să priveşti cu detaşare situaţiile enervante care te asaltează cât e ziua de lungă. Asta se va întâmpla numai după ce accepţi că trebuie să desparţi apele, adică relaţiile, să nu mai amesteci sentimentul de vinovăţie pe care ţi-l lasă fiecare întâlnire sau convorbire cu părinţii sau rudele mai în vârstă şi pe care crezi că le vei moşteni într-o bună zi. Între timp, trebuie să-ţi bagi în cap şi faptul că fiecare persoană are problemele ei. Care sunt ale ei, nu ale tale.

Mai poți afla pe parcurs, dar nu vrei să renunţi uşor la sentimentul de mamă a răniţilor, că în primul rând trebuie să ai grijă de tine, la fel cum în avion ţi se spune că este esenţial ca tu să-ţi pui primul masca de oxigen şi apoi, cu mintea clară, să o fixezi şi pe cea a copilului. Nu este nicio problemă, ba chiar este firesc, să-ţi fie teamă să recunoşti cât de eliberatoare sunt toate aceste învăţături. Să ai un sentiment de uşurare când te pui pe primul plan în viaţa ta şi să constaţi că uneori este nevoie să exprimi în cuvinte ceea ce te nemulţumeşte. Să fii sigur că o dată este de ajuns, în primul rând pentru că ai câştigat curaj şi apoi pentru că o atenţionare rostită la vremea ei valorează cât zece discuţii purtate la nervi. S-ar putea ca persoane mai inteligente să îţi spună, pe neaşteptate, că te-ai schimbat, că ai devenit mai calm, mai înţelept, mai tolerant, că le surprinzi în mod plăcut.

Un mare zâmbet îţi luminează interiorul şi chiar roşeşti puţin, doar puţin, că destul ai roşit în timpul şedințelor de terapie când te sufocai de jenă încercând să exprimi ce te frământă. Simţi chiar un val de recunoştinţă pentru terapeutul care a găsit întrebările cu care te-a făcut să-ţi deschizi sufletul. Ce persoană intuitivă şi delicată! Parcă îţi citea sufletul ca pe o carte deschisă.

Dar să fim sinceri până la capăt. Adesea pleci de la terapie cu un vortex de gânduri în cap și cu o bombă de emoții în coșul pieptului. Ai venit la terapie melancolic, trist, sceptic, cinic şi chiar nefericit. Dar le ţineai pe toate ascunse bine, trebuie să dai bine, să arăţi ca eşti stăpân pe tine, altfel se duce naibii rapiţa (asta e din Caragiale) şi impresia artistică în societate. Vortexul ăla e declanşat de sugestia terapeutului să fii mai blând cu propriul suflet şi că nu toate oile negre sunt atât de negre pe cât ne par nouă. După ce terapeutul a condus discuţia încât ai tras singur concluzia că nu trebuie să te compari cu nimeni pentru că dăunează grav sănătăţii, că ai face bine să-ţi descoperi calităţile şi să le iubeşti şi că nu stă în puterea noastră să controlăm totul, eşti parţial confuz. Atât de simplu să fie? Nu prea. Că mai uşor ne îmbolnăvim din cauza gândurilor negative, decât ne însănătoşim cu gânduri pozitive. Înţelegi treptat că mai ai de lucrat cu propriile emoţii, iar terapeutul ştie cum să o facă.

Şi ce să vezi, până şi relaţiile cu cei din jur au devenit mai bune. Îţi redescoperi prietenii, după ce te-ai redescoperit pe tine pentru că îi vezi cu alţi ochi. După ce te-ai observat şi înţeles pe tine, îţi simţi prietenii mai aproape. Începi să vezi întregul şi să-i înţelegi valoarea.