George avea 16 ani în când i-a venit o idee care avea să revoluționeze acrobațiile și joaca: trambulina.

A fost la circ și a văzut cum un trapezist și-a terminat numărul dându-și drumul pe plasa de siguranță. Lui George i s-a părut că ar fi mult mai distractiv dacă, într-un fel sau altul, ar putea face cumva să aibă “chestia aia” și să fie în așa fel făcută încât să faci și tumbe în aer și să tot țopăi elastic până simți că ți se înmoaie țurloaiele de oboseală. S-a dus acasă și a transformat garajul părinților într-un atelier de improvizat dispozitivul de distracție la care visa. Prima dată a improvizat ceea ce el numea “platforma de sărituri”: un cadru metalic cu pânză pe el.

George s-a făcut mare și s-a apucat de studii de business la Universitatea din Iowa.  Dar n-a uitat de ideea lui din adolescență. A înlocuit pânza cu nailon, ca să sporească elasticitatea, și a schimbat numele invenției: nu mai era “platformă de sărituri”,  era direct “trambulină”. Și-a înregistrat invenția – cu tot cu nume.

“Nu aveam ce cercetatre de piață să fac pentru că nu era piață de așa ceva. Nimeni nu văzuse așa ceva”, avea să povestească mai apoi George Nissen. “Am fost nevoit să demonstrez că merită.”

A fost convingător. Toată viața a cutreiarat lumea-n lung și-n lat să prezinte lumii trambulina sa. La 92 de ani, încă mai putea face salturi și tumbe în aer.

 

Chester avea 15 ani când urechile i-au înghețat bocnă într-o zi în care s-a dat de dimineață până seara cu patinele. Fularul cu care, la un moment dat, și-a înfășurat capul n-a  făcut nicio mare brânză, gerul tot i-a stat cercel. Cu urechile zvâcnind, s-a dus acasă, și-a făcut un cadru de sârmă și a rugat-o pe bunica lui să-i coasă la capete două “rotocoale”  din blană de castor. Așa au venit pe lume primele căști de protecție a urechilor împotriva frigului și vântului. În 1877, când avea 19 ani, Chester Greenwood și-a patentat invenția. S-a apucat mai întâi să perfecționeze căștile, apoi să le producă într-o făbricuță din Farmington, SUA. Armata americană i-a fost primul client. Soldații i-au purtat căștile în timpul Primului Război Mondial. În 1937, când a murit, era foarte, foarte bogat. Vindea cam 400.000 de căști de protejat urechile de dârdâit într-un singur an. (Sigur, probabil că urechile sunt singurele părți ale corpului care nu dârdâie. A, probabil că nici nasul!)

 

Ben avea 11 ani și era îi plăcea la nebunie să înoate. Era pe la început de 1700.  Într-o zi, și-a dat seama că ar putea fi mult mai eficient dacă ar avea cum să împingă apa cu niște mâini ori picioare “mai mari”. Practic, ar mări suprafața de contact cu apa exact acolo unde contează mai mult la hidrodinamică, propulsie & restul.  A meșterit niște întotătoare pentru mâini din niște scânduri ovale pe care le-a găurit în mijloc. Și-a făcut unele și pentru picioare, dar a fost nemulțumit de design și le-a lăsat baltă. În ziua de azi, le zicem în mai multe feluri: palmare de înot, mănuși de înot, înotătoare de mâini. Smart kid, nu-i așa? A, îl mai cheamă și Franklin. Benjamin Franklin, da. A mai inventat soba, paratrăsnetul, contorul de parcurs (toți avem la mașină așa ceva), lentilele bifocale…

 

Bine, între timp s-au mai inventat și șireturile care se leagă singure, dar nu asta e ideea, oricât de bucuroși ar fi toți băieții din lume că există așa ceva. Ideea e mult mai simplă: toate lucrurile de pe lumea asta au o poveste remarcabilă care merită povestită. Trebuie doar să te uiți cu încântare după ea și-atunci sigur  îți vine să o tot povestești.