Două guri și-o sorbitură din cafea ar mai fi fost,

Dară să mai zăbovească acum chiar că n-are rost.

“Verb puternic! Verb Erou! Doamne, cum de n-am gândit

Că nu e de-ajuns să fie foarte chipeș, primenit

Ca să merite iubit?”

 

Și-a zburlit nițel sprânceana, gura și-a nițel rujat

Cuta de la fusta verde cu palma și-a pieptănat.

Cu privirea peste lume să plăteasc-a comandat,

A lăsat bacșiș (magnific), s-a ridicat și-a plecat.

 

Nu uitați, suntem în gară: lume multă și pestriță –

Domni grăbiți, copii bezmetici, doamne multe și-o actriță

Înspre-dinspre trenuri pline toți își caută de drum.

Pun pariu că tot tabloul e mai limpede acum.

 

La ghișee, tărăboi.

Cu o mână la poșetă și cu zâmbet luminos

Ia bilet la clasa-ntâia și-o garoafă de pe jos.

Sclifosită-n gând zâmbește, fiindcă gândul i-a șoptit

Cum c-o floare-ntodeauna e un semn binevenit.

 

Urcă-n tren, găsește locul și se-ncruntă-ntâia dat’:

Locul bun de la fereastră, locul de toți preferat

E, desigur, ocupat.

Cu nasul într-o revistă, dichisit și relaxat

Domnu’ pare cumsecade și ușor de abordat.

 

“Bună ziua! Mă scuzați că-ndrăznesc o întrebare

În această zi superbă. Credeți dumneavoastră oare

C-am putea un schimb de locuri? Ador să stau la fereastră!

M-aș simți pe locu’ acela ca o stea strălucitoare colo sus,

Pe bolt-albastră.”

 

Sigur, chiar și ea, pe dinăuntru, a ușor realizat

Că s-a răsfățat cam tare. Că a cam exagerat

Când s-a cocoțat pe Ceriu’ și steluță lucitoare

S-a închipuit din prima. (Nu oricum, ci-n gura mare!)

 

Doomnul cu nasu-n revistă, dichisit și relaxat,

A privit grețos spre dânsa și cu vorbe-pumni i-a dat:

«Nu, cucoană. Asta-i bună! N-ai decât să strălucești

Cât dorești

De pe locul dumitale. Ce îmi place cum găsești

Că ți se cuvine ție orice, oricând îți poftești»

 

Magnifica a-mpietrit. Umilință cum e asta niciodată n-a trăit.

Lacrimi maaari (cât niște prune) spre afară s-au pornit.

Când să țâșnească și strice chipul perfect pomădit,

Le-a oprit.

Și pe locul ei din mijloc s-a trântit.

 

Două vorbe cât o palmă i-ar fi dat, dar n-avea rost.

“N-am să las să-mi strice zenul mitocanul ăsta prost!”

După ce i-a spus în minte vorbele usturătoare,

Magnifica a simțit cea mai dulce relaxare.

 

Cufundată în visare și din nou mult zâmbitoare

Nici n-a mai simțit când trenul s-a pus zvâcnit în mișcare.

Și-a scos rebusul din geantă, pixul roșu preferat

Și cuvinte-ncrucișare două stații-a completat.

 

La a treia, Mitocanul de la geam s-a ridicat,

S-a mai încruntat o dată,

Și-a împachetat refuzul

și-a plecat.

 

Știți ceva? E fabulos când din tren coboară naibii

Un țâfnos!

(Va urma. Și a mai fost: prima parte e aici.)